Iubire sau prietenie?

Este singura mea experienta de acest fel! Prima, cred. Niciodata pana acum nu am stat in cumpana si mereu am stiut ce sentimente am fata de cineva. Acum insa… nu mai stiu. Daca ma gandesc cu cata ardoare imi doresc prezenta acestui Cineva, cu cata emotie ma gandesc la el, cu cata daruire ma avant spre fiecare intalnire si ce freamat se trezeste in toata fiinta mea in prezenta lui, este, fara nici o indoiala, iubire!

O iubire din aceea aproape oarba, fara argumente, fara motiv, fara sfarsit si fara leac. O iubire adevarata-adevarata. O iubire plina de o sensibilitate pe care nu cred ca am mai avut-o niciodata, o dorinta intensa pe care simt mereu nevoia sa o ascund, ca si cand m-as rusina virginal, ceea ce este aproape neverosimil. O iubire care striga dar care nu stie sau nu are curaj sa se exprime, o iubire care creste fara incetare, cu fiecare zi, cu fiecare clipa.

Dar, daca ma uit adanc in sufletul meu, voi gasi, pentru acelasi Cineva, o nesfarsita intelegere si solidaritate, o bucurie deschisa si o forma de onestitate si de daruire care caracterizeaza prietenia in principal, mai ales pentru ca refuza sa uzeze de subterfugiile si de minciunile pe care iubirea te face adeseori sa le pui in aplicare, in scopul seductiei, al cuceririi. Dupa nevoia de sinceritate pe care o simt fata de acest om, sentimentul meu este prietenie.

Dar, ce sa fac atunci cu multele nopti arzatoare, in care sub pleoapele mele se desfasoara minunate scene de extaz? Ce sa fac cu febra din trup, cu sangele care ma arde pe dinauntru, cu inima care palpita ca un soim tinut prea strans in pumn de printul-stapan? Si unde sa pun nelinistea care ma incearca atunci cand nu mi-e alaturi si gelozia teribila ori suferinta cumplita si durerea pentru fiecare clipa in care stiu ca e altundeva?

Este asta iubire sau prietenie? Cand imi doresc sa il vad fericit si plin de veselie, cand simt nevoia sa ii daruiesc tot ce ii lipseste in existenta, casa, masa si orice altceva, cand vreau sa stiu ca e bine, si in trup si in suflet, cred ca e o mare, uriasa prietenie, dar poate fi, in aceeasi masura, o splendida si nesfarsita iubire. Intre cele doua sentimente, la fel de puternice, se zbate inima mea. Intre iubire si prietenie, fiinta mea se recontureaza intr-un fel cu totul neasteptat.

Nu stiu cand, cum, in ce fel fel ori cat va fi sa fie aceasta iubire-prietenie, sau ce sorti are ea sa se implineasca in trup, in suflet, in viata, dar ceea ce stiu cu totala certitudine este ca niciodata nu voi mai fi la fel de fericita ca exist, la fel de sensibila, la fel de minunata ca acum. Stiu deasemenea ca cel pe care-l voi intalni dupa…. va fi cel mai fericit barbat de pe pamant! De ce nu ar fi chiar acest Cineva? Asta e o intrebare careia cred ca numai Destinul ii cunoaste raspunsul!